În județul Ilfov, dincolo de Ciolpani și de „crucea-naltă” din cântecul lui Tudor Gheorghe, se află satul Piscu, ales în 2017 sat cultural al României (alături de locuri mult mai promovate precum Viscri). Titlul este rezultatul al unor eforturi îndelungate de a reînvia și perpetua patrimoniul local întreprinse de câțiva membri ai comunității locale.

Piscu este un loc curat și liniștit, în ciuda vânzolelii zilnice de pe șoseaua principală aflată la doar 5-10 kilometri distanță. Mai este și un prea puțin cunoscut centru de olărit, unde odată activau peste 200 de cuptoare de olari. Scriind aceste impresii, mă gândesc la Piscu precum la o imagine inversată a Cenușăresei – mai întâi a cunoscut o perioadă de efervescență, când satul producea, an de an, sute, mii de vase de lut care erau vândute la târgurile sezoniere. Totul se lucra manual – bărbații făceau vasele, femeile le decorau. Apoi a venit decăderea, când pământurile de unde olarii își luau materia primă au fost confiscate, iar forța de lucru a olarilor n-a mai contat, când vasele de lut au fost înlocuite cu chinezării ieftine și de prost-gust sau cu porțelanuri. Iar olarii s-au reprofilat; majoritatea și-au găsit alte munci, care nu-i valorifică. Cuptoarele au fost dărâmate. Dar casele nu, iar alcătuirea gospodăriilor încă mai vorbește despre stilul de trai de odinioară al olarilor.

Iulia a venit cu ideea de a merge la Piscu pentru că știa despre familia Scripcariu, doi tineri artiști stabiliți acolo de mai bine de zece ani. Tot ea a organizat lucrurile astfel că pe 15 octombrie, într-o zi perfectă pentru a reuni mulți oameni de la țară, ne-am suit în mașini și-am plecat către acest loc reîntinerit.

În mai puțin de o oră am ajuns la prima oprire: mănăstirea Țigănești. Am luat binecuvântarea, apoi am stat preț de câteva zeci de minute în curtea mănăstirii pentru a admira rânduiala perfectă a așezământului. Am făcut și o scurtă vizită la muzeul mănăstirii, unde am aflat că lăcașul are o istorie de peste 200 de ani, perioadă în care a suferit diverse modificări până să ajungă la structura și aspectul actuale. Muzeul păstrează obiecte de cult, icoane vechi și haine preoțești valoroase.

Ne-am îndreptat spre Piscu. Virgil Scripcariu ne-a întâmpinat la Școala Agatonia și ne-a povestit puțin despre atelierul dezvoltat împreuna cu soția lui, Adriana, precum și despre proiectele lor. Vizitatorii se pot programa la atelier pentru lecții de olărit și linogravură; de curând activitatea s-a diversificat printr-o sponsorizare cu biciclete. Amatorii pot închiria o bicicletă (10 RON/oră) pentru o plimbare prin împrejurimi. Fiind pregătiți dinainte pentru această activitate, am încălecat și noi pe-o șa ca să cutreierăm satul. Virgil ne-a însoțit până la un loc viran, aproape de școală, unde se va ridica Muzeul Oalelor de Pisc: familia a dezvoltat proiectul fără ajutorul autorităților locale și deja a obținut o parte din bani pentru a începe lucrările. Muzeul va adăposti colecția de oale strânsă de soții Scripcariu și expusă momentan la atelierul de la școală, precum și școala, care acum funcționează la parterul casei în care locuiește familia de artiști.

Următoarele două ore le-am petrecut pe străzile satului, admirând casele care păstrează, majoritatea, structura originală, gândită pentru a servi activităților specifice olăritului (producție, ardere, depozitare). Ca parte din inițiativa de promovare a satului, unele dintre case au la poartă o plăcuță, pentru ca trecătorul să știe dacă acolo a existat odată un cuptor de ars oale, dacă gospodăria este încă activă în acest domeniu, sau dacă arhitectura este una specifică locului.

Hotărâsem ca punctul final al explorării să fie podul de pe râul Ialomița, pe care l-am ocupat aproape în totalitate. N-am realizat ce ar putea fi atât de interesant la un pod peste un râu până ce n-am ajuns la el și am văzut că e vorba de un pod suspendat, stabil, împodobit cu plante cățărătoare care și-au întins lianele de-a lungul cablurilor, îmbrăcându-le în culori de toamnă.

După un picnic pe cinste cu ce-avea fiecare în traistă, ne-am întors la atelier pentru lecția de olărit și linogravură. Am început prin a învăța ce este linogravura, cum să privim un obiect pe care-l desenăm, cum trebuie el reprezentat proporțional pe hârtie, dar și poziția sculptorului Virgil Scripcariu față de artiștii zilelor noastre, inclusiv cei în devenire. Fiecare dintre noi a avut ocazia la final să-și preseze propria creație acoperită de cerneală roșie, pentru a obține o aproape-linogravură de amator, dar care arăta chiar foarte decent, numai bună de pus într-o ramă simplă.

Pentru lecția de olărit, nea Gigi, cel mai tânăr olar activ din Piscu, avea deja pregătit materialul (lutul). A avut răbdare cu fiecare dintre noi să ne ghideze căușul palmelor astfel încât să reușim să modelăm vasul pe care ni l-am dorit. Am descoperit că lucrul la roată, pe cât de ușor pare, pe-atât e de greu de stăpânit sau de îndreptat odată ce-a forma s-a stricat puțin. Tot nea Gigi a făcut decorațiile de pe fiecare vas, cu ajutorul unei bucăți de gresie. Desigur, produsul finit trece prin mai multe etape de creație, noi participând doar la prima – modelarea. Am lăsat vasele la atelier pentru a fi arse în cuptor și smălțuite, urmând a le lua acasă ulterior.

La finalul zilei ne-am pornit spre case, unii dintre noi cu niște figurine sau vase de lut cumpărate de la atelierul de la Piscu, însă toți îmbogățiți de-atâta informație nouă și încântați de existența unor inițiative precum cea a soților Scripcariu.

Oameni de la țară este o inițiativă care își propune să îi adune la un loc pe cei care au o strânsă legătură cu satul românesc. Suntem mereu în căutare de sate pitorești și locuri mai puțin cunoscute. Dacă vrei să ne duci la tine la țară sau să vii și tu cu noi în următoarele incursiuni prin satele României suntem aici, la un email distanță. Scrie-ne la echipa@oamenidelatara.ro sau dă-ne de veste pe pagina de Facebook